rusoaica

Good ol’times!

Cei mai mulți prieteni mi i-am făcut prin 2002, acum o căruță de ani, când eram încă tânără și frumoasă ) De-a lungul anilor, dalta timpului a sculptat si a cizelat acest grup de prieteni, și cu tot regretul ce l-am simțit de fiecare dată când am pierdut un „prieten”, m-am simțit recunoscătoare mai târziu, căci cei ce au trecut testul acesta, cei ce reprezintă statuia rămasă sub dalta sculptorului, sunt perle rare și de neprețuit. Acum, nu am mulți prieteni. Dar cei pe care-i am… La naiba, sunt prieteni cu adevarat!

Unii sunt mai aproape, alții mai depărtați, dar îi știu acolo, sunt umerii pe care mă pot ridica. Mă simt măgulită și fericită când revad un vechi prieten. Mă simt emoționată și emotivă să-l privesc din nou, poate după ani de zile, mă simt plină de-o bucurie ce atinge cotele paroxismului să stau și să-mi amintesc cuvinte ce le-am rostit amandoi, locuri prin care ne-am plimbat, lucruri pe care le-am făcut împreună. Am avut deosebita plăcere să revăd de curând fata ce o consider ca pe propria mea soră, Ccrissa. Și a fost iarași frumos. Am avut ocazia să îl revăd pe Bogdan, colegul de bancă și cel mai bun prieten din liceu… tot de curând. Am avut bucuria de a-mi revedea bunul meu amic, Adrian… dupa ani de zile de absență. A fost un an minunat!

Dar, ca să mă simt cu un pas mai sus de fericirea pură, mi-a fost dat azi să revăd pe cineva drag și special, una din acele persoane de demult, de atunci de la început, una ce a rămas alături când dalta timpului a râcâit și n-a dispărut, pierdută pe drum… : ghost`kid, alias Iulia Kelt. Dacă această postare se va transforma intr-o elegie adresată ei… asta e. Dar merită, cu prisosință. E genul de persoană care te face să te simți bine în preajma ei, chiar dacă stai și taci din gură. E genul de persoană ce știe să te facă să o apreciezi, ce stie să fie specială și diferită, e genul de persoană ce îți dă impresia că o cunoști dintotdeauna. Mi-a intrat in suflet ca bună amică incă de la primele 3-4 vizite în Galați, orașul ei natal.. De fapt, atunci am și vizitat pentru prima dată Galațiul. Au trecut mulți ani de atunci, cam un deceniu..dar amintirile sunt încă acolo, la locul lor. Au trecut mulți ani de când nu o revăzusem. Cam 5. Și m-am așteptat să o găsesc schimbată, să n-o recunosc, să am trac și să mă simt stânjenită până ce gheața va fi respartă.

M-am înșelat. Iulia e tot Iulia, e tot kinderul fantomatic de al’dată, cea pe care o știam, cea pe care am lăsat-o, cea cu care mă plimbam, cea cu care imi rupeam capul cu bere sau dădeam din plete pe Guano Apes…

Se spune că Alexandru Macedon avea o memorie extraordinară. El a spus cuiva, într-o zi: „Îmi plac ouăle”. Apoi a plecat. S-au reântâlnit după un an, iar acel cineva l-a întrebat în loc de salut: „Cu ce?”… „Cu sare!”, a venit răspunsul.

Cam asta a fost și revederea mea de azi cu Iulia… parcă ieri ne-am fi văzut ultima dată. Iar astăzi am continuat fraza de ieri….

M-am simțit măgulită, fericită, bucuroasă și încântată azi. De revederea cu ea. De locurile prin care ne-am plimbat și le-am revăzut. De cuvintele ce le-am rostit.. De amintirile revenite la viață… De tot!

Încuie-mă!

Eu stăpânesc o cameră în care păstrez bijuterii, bandaje și secrete – nu intră nimeni fără voia mea în ea! Ar însemna că nu mai am de ce să fiu!… În cameră există doar o ușă. Iar pentru ușă, am făcut o cheie. Prin cheie, eu m-am separat de toți. Am pus-o sub un preș anume, care se află într-un labirint, ce are zugrăvită pe pereți o ghicitoare și un cifru, care te ajută să eviți capcana, despre care nu pot să spun decât atât, că este într-atât de dureroasă pe cât de dureros ar fi să știu că ai intrat. Și ca să fiu în siguranță pentru totdeauna, uite – asta-i cheia! – o arunc pe fundul unui lac imens. Aici, în camera aceasta, am ascuns tot ce poate fi mai rău sau mai bun în mine. Tot ce trebuie ferit de ochi păgâni și pofticioși. Doar eu știu ce e aici. Să știi, lacul ce-mi păzește cheia, mă păzește de fapt pe mine, așa cum sunt eu. Cum poate doar mama m-a văzut. Aici odihnește pudoarea sufletului meu, inocența cea mai pură a inimii mele, aici e camera de tortură a urâțeniei mele. Tu nu m-ai văzut urâtă. Nici tu. Și nici tu! Niciunul din voi nu a ajuns să-mi atingă nici măcar piciorul, în această cameră. E locul unde mă pot dezbrăca de urzicile diplomației, de masca ce mă siliți să o port lângă voi. Și da, îți jur că și tu ai o cameră ca a mea! Și tu ai buncărul tău, răsblindat, unde n-ajunge decat Dumnezeu și gândul tău. Și tu ți-ai încuiat acolo urâțenia și-ai ferecat-o cu lanțuri de frustrare crudă. Toți caută să fie atrăgători pe dinafară. Își scot în evidență ce au mai avantajos, atunci când părăsesc această cameră. Și își ascund defectele cât pot de bine. Acolo unde doar fundul de lac mai știe intrarea. Lor li se vede frumusețea doar dintr-o privire… e de ajuns! Dar cum rămâne cu acel frumos care se înțelege, nu se vede? Pe cei frumoși putem să-i admirăm în sinea lor doar dacă suntem departe. Ei nu se arată niciodată. Ei stau încuiați în camere secrete, cu bandaje și bijuterii. Ei doar lasă semne în urma lor, și simți că îți lipsește să mai facă, să mai spună, și în spatele a ceea ce au făcut, sau a ce au spus, să întrevezi o frumusețe ca o perlă ascunsă, simplă și profundă. De ce nu se adună toți aceia care sunt frumoși? Poate pentru că s-ar dușmăni și-ar fi urâți. Chiar mai urâți decât aceia care sunt frumoși. De ce se face oare atâta caz de frumusețea interioară? Fiecare lucru care nu convine pe lumea aceasta trebuie să-și găsească o contragreutate. „Nu sunt frumoasă, dar am o frumusețe interioară deosebita”… E răspunsul tuturor jignirilor și frustrărilor ce-l scoatem din camera noastră secretă. Și până la urmă, de ce am, de ce păstrez această cameră secretă? De ce nu păstrez doar frumusețea mea interioară și mă hazardez atât să fiu frumoasă pe dinafară? Pentru că m-am săturat de milă. M-am săturat să mi se arate milă și compasiune asemeni unei handicapate. Care este reacția celor ce găsesc frumusețea interioară a unei persoane, în zilele noastre?  Majoritatea oamenilor ce găsesc această frumusețe, sunt în încurcătură. În primul rând, mulți dintre ei simt această… MILĂ, de care vorbeam. Își zic: „săraca, păcat, câte lucruri frumoase știe să facă, și ce marginalizată, modestă, timidă și urâțică este!”. M-am săturat de așa ceva! Ce bine ar fi să mă pot arăta așa cum sunt. Dar asta numai după ce și mie îmi va place ființa unică pe care o întrupez. Să pot să râd și eu de mine, să nu mai sar ca arsă când alții mă jignesc, și dacă ei zâmbesc ironic când le spun o inepție, să cred în ea până ce toți din jurul meu exclamă: „Da!… Se învârte!”. Iar dacă alta îmi greșește și își repetă greșeala în fiecare zi, să-mi spun: „Așa e ea!”, și să trăiesc cu ea așa… pentru că a schimba, înseamnă a distruge.

Tu și eu

Știu că exiști!… de dinaintea întâlnirii. Umblai prin vise… și în povești. Și a venit… MOMENTUL. Te-am văzut! Și astfel, mi-am dorit să te parcurg. De la privire, către ascultare. De la auz, către… adulmecare. De la miros, către nevoia să te gust, de la gustare, să te ating, ba chiar mai mult… Să intru înauntrul tău!

În inimă, dacă oi fi bărbat. În pântece, dacă oi fi femeie. Și dacă n-o să vrei, te voi convinge!… Cu vraja, dacă sunt femeie… Cu forța, dacă sunt bărbat. Voi arăta spre tine tot ce poate să uimească. Și timpul va ține răsuflarea lui în clipa magică a primelor atingeri. Nu știu cât vom rămâne împreună, dar știu un lucru. Și ți-l spun de la-nceput. Să nu bravezi. Și două seri la rând te voi convinge că eu vreau să fiu cu tine.

Da! Te știu dintotdeauna. Am această senzație, că ai fost făcută pentru mine și că eu nu mă pot potrivi decât cu tine. De unde această siguranță a sufletului meu, că ai fost alcătuită special să mi te potrivești doar mie? Ce anume te-a făcut potrivită de la început? Simt nevoia de a fi a ta, nevoia de a aparține, de a fi în siguranță, de a fi proprietatea ta proprie și personală. Îmi doresc din toată inima să fii TU, singura pe care o iubesc. Îmi doresc să fiu în preajma ta… În același timp însă, mă și tem de dragostea pe care aș putea-o simți. Oare de ce? Mă trădez când sunt în preajma ta. Se observă ceva în pupile, pe ten, în siguranța mișcărilor. Cum să nu fi observat încă înclinația aproape morbidă de a fi în preajma ta? Când motivele sunt foarte mici, dragostea este foarte mare… Crede-mă…

Am râs, ne-am jucat, am glumit, dar… până la urmă, râsul va îngheța, iar noi două ne vom privi serios. Buzele vor deveni un pic răvășite, și va mai fi oare vorba doar de chimie? Atitudinea mea, trairile mele, mintea mea – au luat-o razna, au ieșit din tiparele cu care mă obișnuisem să trăiesc cu mine. Încep să mă uimească până și pe mine… faptul că îmi bate inima, că transpir, că tremur, că roșesc, că sunt nesigură, că mă port nemeritat de frumos cu tine. Tu îmi provoci emoții – ce fel de emoții sunt astea? Și ce să fac cu ele? De ce ai intrat atât de adânc în mintea mea? De ce nu îmi dai pace? De ce nu pot să-mi văd de viață? M-am îmbolnăvit de tine.

E seară. E timp să mă gândesc la mine. Doar la mine. Dar tu, cea dinăuntru, mai poți să fii doar tu? Te-ai întinat atingându-te de ea, te-ai contaminat, și te întreb din nou: mai poți să fii doar tu?…

Nu-ți spun adio…

Eu plec din lumea asta, căci Dumnezeu mă cheamă…
Nu are rost să plângi, încearcă să fii tare!
Tot timpul voi veghea asupra ta din umbră -
Îti voi trimite vești prin razele de soare…

Chiar dacă azi destinul a vrut să ne despartă,
Te voi purta în suflet oriunde m-aș afla…
Îți voi zâmbi din stele, iubite totdeauna,
Si preschimbată-n vânt, prin păr îți voi sufla…

În vise-ți voi patrunde, mă vei vedea în vise,
Vom continua să scriem iubiri nemuritoare,
Nu plânge, fiindcă astăzi eu n-am să-ți spun „Adio!”,
Caci ne vom întâlni-ntr-o viață viitoare…

Ballantines Day

Cu riscul de a deveni similară cu Anticrist pentru unii, am să mă declar și anul acesta Anti-Valentine’s Day, nu că ar fi vreo noutate pentru cei ce mă cunosc. Asta însemnând că nici anul acesta nu s-a întâmplat nimic care să mă facă să-mi schimb părerea (hey, i’m still opened to new things!). Mă simt chiar obligată de ceva ani încoace, cam de pe vremea când am început și eu să realizez că a importa sărbătorile altora și a folosi expresiile, obiceiurile, gesturile și stilul de viață al americanilor nu te face cu nimic mai „cool”, să mă declar voit Anti Ziua Îndrăgostiților și să încerc să conving și pe alții de ridicolul acestei zile (cel puțin din perspectiva românească). Sunt atât de multe lucruri de spus împotriva acestei zile, încât nici nu știu care ar putea fi mai „grav” și ar trebui să capete intâietate. Dar, ca să nu fiu pusă la zid chiar de tot, am să îmi permit o indulgență, și am să spun totuși că nu am nimic cu cei ce aleg să celebreze această zi. În definitiv, că tot veni vorba de americani și democrație, fiecare e liber să creadă ce vrea, să își aleagă singur modelele și să celebreze orice crede că i s-ar potrivi mănușă. Tocmai din această cauză, ceea ce veți citi în continuare este DOAR concepția mea proprie și personală!

Mă consider o persoană destul de religioasă și cu frica lui Dumnezeu. Respect sărbătorile ORTODOXE, pentru că asta am fost învățată să fac, asta au făcut părinții mei și strămoșii strămoșilor mei. Nu aș concepe să comemorez pe sfântul Valentinus Presbiterianul pentru nimic în lume, fie el chiar și creștin catolic (da, această zi comemorează moartea sfântului, deci, unde e motivul de sărbătoare?).

Pe de altă parte, în această zi am pierdut pe cineva la care am ținut enorm de mult și mi-a influențat viața cum nu multe persoane au reușit să o facă de-a lungul timpului. Chiar și cu o conotație extrem de personală, e incă un motiv de a nu vedea bucurie în această zi, dimpotrivă. Ar fi deja suficiente motive pentru a demonstra inutilitatea acestei sărbători, dar când văd pe toate posturile de televiziune isteria în masă generată de această zi, când aud pe toate posturile de radio melodii ce te fac să rămâi cu o stare de reverie chiar și mult după ce te-ai trezit, nu mă pot opri să nu-mi vărs tot „veninul”, chiar cu riscul de a-mi pierde timpul cu acest subiect (încă o dată!). Oh, și-acum să trecem la subiectul care imi face mie cea mai mare scârbă când vine vorba de această zi a îndrăgostiților: partea comercială!

NU învinovățesc comercianții (fie ei marile lanțuri de hypermarketuri sau tarabagii colorați din colțurile de ștrase) pentru bâlciul afișat cu ostentație cu jumătate de lună înainte de această zi. Acest bâlci vinde, și vinde al naibii de bine. Până la urmă, dacă turma cumpără, ei de ce n-ar specula? Consider iubirea cel mai uman sentiment cu putință, e cartea noastră de vizită, a întregii umanități. Ideea de a i se atribui o zi în care să fie celebrată e în esența ei un lucru bun. Și eu iubesc! Și eu aș simți bucurie trăind o zi jertfită acestui sentiment! Dar NU așa, oameni buni! Nu cu papițoi de pluș cât mai înduioșători, nu cu flori oferite o singură dată pe an (evident, în această zi), nu cu declarații de dragoste postate pe site-uri de socializare, astfel încât să poată fi „Ooooh!” și „Uuuu!” de tot poporul pentru c-ai știut să le copii dintr-un loc mai șmecher decât ceilalți, nu cu inimioare de ciocolată oferite de cei ce-și vor pocni valentine-ul a doua zi pentru că n-a încălzit destul ciorba! Am repetat și-am să tot repet până la ultima suflare: URĂSC SPIRITUL DE TURMĂ cu toată ființa! Rusoaica e una singură, unică și total diferită de tot ce-ai avut ocazia să întâlnești vreodată. Mi-e scârbă de cei ce aleargă înebuniți pentru un cadou, de cei ce se plimbă perechi-perechi doar ca să fie „în ton cu moda”, de cei ce parcă sunt în transă! Trezi-ți-vă, românilor!! Sau, dacă tot aveți nevoie de o zi anume în care să vă puteți manifesta sentimentele, căutați prin amintirile voastre (dacă nu le-ați pierdut deja!), sau prin cele ale bunicilor voștri (pentru cei mai tineri, ce n-au avut alternativă în fața acestei intoxicări mass-media): avem și noi, românii, o Zi a Îndrăgostiților! DRAGOBETELE! Cu ce e mai prejos sărbătoarea noastră în fața celei străine? Poate cu cele 17 secole de celebrare ce le avea pe vremea când americanii luau ființă?! Chiar sunteți atât de plini de dragoste încât să nu mai puteți aștepta zece zile, când are loc Dragobetele? Chiar nu vă miroase a plagiat când vedeți „fetițe roz, îmbrăcate în blănițe scurte și cu dresuri 15 den, patrulând prin mall-uri, mestecând gumă și vorbind despre cât de “wonderful” este aceast kitsch și cât de “cool” este să porți gentuțe fake??”

Eu am să mă tot raliez diferitelor mișcări Anti Valentine’s Day (dar nu și Anti Iubire!), am să tot ascult Țapinarii pentru că au un turneu Anti Valentine’s Day, am să îmbrățișez cu mare drag Campania Națională Anti Valentine’s Day, am să comemorez persoana dragă ce-a plecat în această zi și-am să-mi petrec ziua într-un mod cât se poate de normal. Poate chiar am să mă și amuz urmărind șerpuiala gloatei, mai știi? Români, nu uitați să rămâneți români, nu îmbrățișați circul și nu vă lăsați manipulați comercial. Strecurați o floare iubitei sub cearșaf, înainte să se ducă la culcare, cu o zi înainte sau după Valentines Day, doar pentru a fi diferit de ceilalți! Surprinde-ți iubitul c-o prăjiturică (nu neapărat în formă de inimioară) făcută de tine – va fi mai valoroasă decât micile nimicuri fără nici o funcționalitate oferite prin mall-uri! „Tu mă faci să zâmbesc!” va fi mai îndrăgit decât cine știe ce frază cu pretenții, de pe cine știe ce site cu pretenții, scrisă de cine-știe-ce filozof cu pretenții! Iubirea nu presupune laudă, iubirea nu cere program sau programări, iubirea se oferă din nevoie, nu din obligație!

IUBIREA se simte, nu se strigă în fața lumii, dragii mei!….

Facebook Timeline

Toți puii de lei inspiră sentimente de înduioșare, milă și simpatie, atât timp cât rămân mici, datorită fragilității și gingășiei lor. Aceeași pui de lei însă, odată ajunși adulți, nu ar ezita să sfâșie pe cel ce i-a mangâiat în copilărie. Asta e natura lor, e instictul ce le spune că au devenit puternici și pot hăitui prada așa cum poftesc.

Îmi amintesc perioada de acum 3 – 4 ani, când a apărut pagina de socializare www.facebook.com! Nu eram deja sătulă de mesaje venite cu tonele, zi de zi, asemeni unei mașini de la salubritate ce își varsă cu regularitate reziduurile la groapa de gunoi a orașului, toate conținând același titlu: „Cutărică vrea să fiți prieteni pe hi5”. Trebuiau să iși inceapă deversările și sus-numiții facebook-eri. Mda. Încă un maldăr de mesaje de pus la „spam”. Nu mi-am făcut hi5. Și nici facebook nu mi-a oferit vreo atracție suficient de mare pentru a îmi face un cont. Ca să fiu pe deplin sinceră, nici nu prea aveam habar măcar cu ce se mănâncă și ce face acest facebook. Pur și simplu nu mi-a păsat. Poate, sub zecile de mesaje din partea tuturor prietenilor ce își făceau cont și mă asaltau cu cereri, am evitat încă o dată spiritul de turmă, cel atât de criticat de mine. Acum, da. Recunosc. Am și hi5, și facebook. Ambele, din întâmplare. O.K. – puteți deja să ațintiți cu degetul spre mine și să acuzați. Facebook mi-am creat când am dorit sa downloadez o carte electronică de la o librărie online din România, care cerea un asemenea cont pentru descărcarea produselor. Iar contul de hi5 nici măcar nu l-am creat eu. Mi-a fost creat de o fostă iubită, in timp ce discuta la telefon cu mine și mă întreba ce nume de utilizator doresc și ce parolă să pună la cont. Mi l-a creat ca să poată pune poze cu noi, să le vadă tot netul.

Prea bine. Asta da, bombă, lumeeeeeeee – mi-am făcut cont pe facebook!!! Ieeeeeeeeeeeeiiiiiii!!!!!! Yupiiiiiiiiiiiii!!!

HAI SICTIR! Pe vremea aceea, hi5 era deja în floare, iar facebook era un cerșetor libidinos ce nu știa cum să se mai gudure și ce fund să mai pupe pentru a avea un utilizator în plus. Ar fi fost în stare să țină seama de părerea fiecărui utilizator în parte, numai să nu îi ofenseze și să îi piardă. Pe vremea aceea, Facebook era un cățeluș pufos, cu ochișori mari, triști și umezi, ce implora cu vechea placă „Ia-mă acasă!”, schelălăind lasciv și înduioșător. Ca orice pui de orice. Oho, dar ce de lucruri s-au schimbat de-atunci! Făt-Frumos e minciună comparativ cu Facebook, când vine de crescut într-un an cât China în zece! S-a făcut voinic Facebook-ul nostru, atât de voinic că s-a cam transformat in balaur cu 800 de milioane de capete. Sau, mă rog, cam atâtea se spune că ar avea. Si-adică, hai să nu ne mai dăm după deget, cui pana lui de balaur i-ar mai păsa de-un cap în plus sau în minus, când ai atâtea lipite de trup? Cine mai amenință acum Facebook? DE CINE MAI ȚINE CONT ACUM, Facebook?! Vasăzică, e mare barosan acum, cum s-ar spune mai nou pe plaiurile noastre mioritice. Și dacă barosanul spune: „Să fie Timeline!”, nici Dumnezeu în ceruri nu mai poate comenta. Ce? Cum? Care utilizatori? Așa, și? Ce vor?! Lasă-mă, dom’le’n pace!

Să nu vorbesc de mine, personal. Eu oricum urăsc să mi se impună. Orice. Să vorbesc de milioanele de utilizatori. Pe ei cine îi consultă, cine îi întreabă de vor au ba Timeline? Orice site ce se respectă, cum ar fi Google sau Yahoo, atunci când produc schimbări de funționalitate sau aspect, cer părerea, sau dau posibilitatea de a rămâne la vechea formă. Facebook nu. Facebook e dictator, pentru că știe că poate. Și că nimeni nu poate comenta. Și vrea să arate că poate. Pentru mine, Facebook n-a însemnat niciodată mai mult decât un big SHIT. Cu-atât mai mult acum, a devenit un SHIT de SHIT, pe sistemul băiat de băiat. Pentru mine, Facebook e doar un alt mod de-a demonstra vechea zicală românească: „a uita de unde ai plecat”!

Copilărie…

…”Copil ca tine am fost și eu,

Și-mi plăcea să mă joc și mie!”…

Rugată de un prieten acum câteva zile să fac pe dădaca pentru fiica lui de șase ani deoarece el și soția lucrau amândoi, m-am trezit de dimineață, m-am postat în fața oglinzii (cu gândul „eh, și-acum, hai să ne facem rusoaica!”), m-am întărit sufletește pentru ziua ce va urma și-am plecat. Am găsit fata dormind, am aprins computerul și mi-am văzut de treaba mea. Destul să spun că era atâta liniște în casă cât să mă simt singură și să trăiesc impresia că pereții țiuie. Asta a ținut până ce mica mea  zgâtie s-a trezit cu gălăgia-n fapt. De felul meu, sunt o ființă cu o doză uriașă de răbdare și calm, iar ca un lucru să înceapă să mă irite, trebuie să atingă cotele paroxismului. După nici 5 minute, televizorul răcnea sub tortura unor desene animate cu monștrii, jucăriile zburau literalmente prin casă, toate păpușile ce știau să „cânte” erau in extaz, pisica se plimba maiestoasă pe un podium imaginar, purtând ultimele creații Barbie, iar dulciurile se aflau în împărăția lor, întinse pe masă, pe jos, prin pat, pe mobilă, etc. Buuuun! Totul o.k., doar ce s-a trezit, trebuie să-și consume energia, zic, hai s-o las să-și facă damblaua.

După patru ore eram sfârșită. Knockout. Epuizată ca o baterie. Aveam impresia că urechile imi sângerează sub asaltul decibelilor „fără număăăăăăr”, iar vocea imi era deja răgușită de-atâta „Andreea, nu mai țopăi în pat! Andreea, nu te mai juca cu apa! Andreea, nu mai țipa! Andreea, lasă trusele de machiaj si parfumurile mamă-tii!”. Într-un final, am reușit să o conving sa mănânce, cu promisiunea ca ne vom plimba până la mine acasă și înapoi. Mare greșeală!

Pentru un drum pe care în mod normal eu îl parcurg în douăzeci de minute, ne-a luat aproximativ trei ore. Toți munții de zăpadă au fost escaladați și în cele din urmă cuceriți, toate derdelușurile lustruite până la cristal, toate crustele de gheață sparte și toate băncile curățate de zăpadă. Începusem să îmi pun deja întrebarea „oare și eu am fost chiar in halul ăsta?!”, când Andreea mi-a trântit o frază care m-a lăsat mască: „Haide, rusoaico, joacă-te și tu, ce ești așa? De ce nu te distrezi? N-ai fost și tu copil? Of, Doamne, nu pot să-i înțeleg pe oamenii mari!”

M-am oprit în loc și mi-am amintit… oare chiar am fost și eu copil? Mai țin minte cum era să fiu copil? Mai trăiește oare copilul din mine? Și mi-a fost rușine… mi-a fost rușine față de mine, față de promisiunile ce mi le faceam singură, că „atunci când voi fi mare, am să-i înțeleg pe copii, și-am să fiu și eu copil, și n-am să-i cert pentru năzbâtii”! Oarecum timidă, am luat-o pe Andreea de mână și ne-am așezat să facem un om de zăpadă. La început, cu trac, furând priviri înspăimântate cu coada ochiului, să văd dacă nu se nimerește cineva să spună „Ia-uite și pe nebuna aia, a dat în mintea copiilor!”… Mai apoi, cu relaxare, când am trecut la categoria de aruncat cu bulgări de zăpadă. Iar in cele din urmă, cu nepăsare si dezinvoltură, când ne-am întins pe jos să facem ingerași în zăpadă. Am ajuns acasă înghețată bocnă, așa cum în copilărie stăteam pe derdeluș până nu-mi mai simțeam mainile și picioarele de ger, doar de dragul jocului. Și-am ajuns cu o bucurie cum n-am mai simțit de când am fost copil, cu bujori în obraji și cu mănușile fleașcă. Nu mai are rost să scriu că până seara, ne-am jucat amândouă cu păpușile, iar Andreei nu-i venea să creadă ce parteneră de joacă și-a găsit. Și-adică, hm! Cum? Nici măcar n-o certam de dezastrul ce-l producea?…

Copilăria mea a fost una fericită, cum poate nu mulți au avut. Copilăria mea a fost lipsită de computer, playstation și Cartoon Network. Copilăria mea a însemnat „afară”, cu droaia de prichindei, făcând tot felul de năzdrăvănii produse de imaginația mea roditoare. Căci trebuie să specific, eu am fost diferită de majoritate de când mă știu, și eu eram „instigatoarea”„ și „geniul din umbră” al tuturor drăcăriilor ce le făceam cu puștimea, iar asta indiferent că mă găseam în fața blocului acasă, în vizită la rude sau la țară la bunici. Nu am avut tot ce mi-am dorit, din punct de vedere financiar, dar am avut dragostea părinților mei ce m-a scăldat ca un șuvoi de raze de soare, și asta a fost de ajuns să-mi facă inima să plesnească de bucurie și sănătate! Am avut și dezavantaje, fiind copil.. Pe primul loc s-a situat intotdeauna timiditatea mea excesivă, de care m-am eliberat abia la pubertate. Apoi, a mai fost nesiguranța față de grupurile străine. Cu asta am rămas până acum. Nu mă simt bine în grupurile de oameni străini, iar ca să îi cunosc, să îi pot trece în categoria cunoscuților, a celor alături de care mă simt în largul meu, urăsc să fac eu primul pas. Iar ca ultim „dezavantaj”, o bunătate aproape prostească, ce mi-a adus mai mult necazuri decât satisfacții. Și cu asta am ramas până acum. Nu regret nimic din copilăria mea. Am fost o rebelă și mi-a plăcut să trăiesc așa cum am vrut eu. N-am avut niciodată „idoli” sau persoane după care să mă ghidez. Nu am copiat niciodată felul de a fi al nimănui. Am fost crescută cu frică de Dumnezeu și cu un nemarginit bun simț (un alt dezavantaj al zilelor noastre!), cu simțul de fair play si cu orice altceva au considerat părinții mei că îmi este necesar să devin OM în adevăratul sens al cuvântului. Nu știu când am ajuns adultă. N-a fost o trecere bruscă, să o pot realiza. Și dacă am fost copilul ideal, realizez cu oripilare că am tot pierdut pe drum din idealurile și atuurile cu care pornisem în viață. Am uitat să mai fiu veșnic veselă, am uitat să fiu plină de energie și de cântec, am uitat să mai înfrunt orice problemă cu zâmbetul pe buze. Copilarie, unde te-am pierdut? Cât mă urăsc pentru dorința mea „vreau să mă fac mare!”, și mă tot întreb, oare am realizat, copilă fiind, că am o singură copilărie, ce nu se mai întoarce? Oare am stors tot ce se putea din copilăria mea? Am trăit-o la intensitate maximă sau aș fi putut cere mai mult? Dacă Dumnezeu a vrut să pedepsească in adevăratul sens al cuvântului păcatul strămoșesc, a făcut-o cu adevărat când ne-a facut muritori și ne-a expus bătrâneții. Nu cunosc în mintea mea regret mai mare ca acela pentru copilărie, când puteam țopăi prin băltoace fără grija că mă voi murdări, ore întregi, fără să obosesc sau să mă plictisesc.

Uneori, sunt tristă, când mă gândesc la subiectul copilărie. De cele mai multe ori, când văd sau aud de copii abuzați, bătuți, vânduți, abandonați. Cei cărora li se fură copilăria. E, în concepția mea, una din cele mai oribile crime. Eu întotdeauna îmi găsesc puterea și izvorul de energie în singurul lucru ce mi le poate oferi necondiționat, inepuizabil și gratuit – copilăria! Și-atunci, cum să răpești cuiva copilăria?! Sau, ce poate fi mai groaznic, să furi unui copil copilăria sau să i-o distrugi alterându-i-o către malefic? Să ne mai intrebăm de ce au existat persoane precum Hitler sau Tomas de Torquemada?

Am vazut cu mulți ani în urmă un film artistic în care se imagina o lume în care nu existau decât copii și totul era facut doar de copii, inclusiv politica și armata (cu părere de rău, nu îmi mai pot aminti numele filmului). Oare cum ar fi fost? Am mai fi fost atât de răi, de reci și străini, de indiferenți și de criminali? Ehh…  Aș putea scrie la nesfârșit despre copilărie în general și a mea în particular. Dar ceasul ticăie,  timpul trece, mi-am amintit… și îmbatrânesc. Îmi place încă să cred că nu m-am maturizat total. Că mai pot fi copilă. Un suflet de copil intr-un corp adult.

Referință: filmul „Bridge to Terabithia”.

de ce pretuim prietenii?

   A fost o data ca niciodata, ca daca n-ar fi fost nu s-ar fi povestit! So it begins…
Fie ca ne place sau nu, fie ca recunoastem sau nu, cu totii depindem de cineva anume. Acum ceva zile in urma as fi spus un “nonsens!” urias, sau in cel mai fericit caz un “neinteresant!” despre lucrul acesta. In definitv, traim in lumea vitezei, cine are timp sa stea sa mai mediteze la lucruri metafizice sau filozofice? (sic!)
   Eu cel putin, mai am uneori momente de luciditate dura, de otel, care doare si e rece. Pacat ca nu indeajuns de des pe cat ar trebui, sau as fi vrut. Intamplarea de acum cateva zile a facut sa trezeasca in mine un astfel de sentiment. Si iata-ma oprindu-ma in loc din nebunia vitezei si a neatentiei cotidiene, impresionata de un gest mic, marunt, poate gratuit si fara nici un efort de orice natura din partea persoanei ce l-a oferit. Nu, n-am sa dau nume, si nici macar n-am sa povestesc despre ce anume face obiectul micii mele surprize. E de ajuns sa spun ca m-a lasat cu pupilele dilatate de uimire si cu un gogoloi cat toate zilele in gat de emotie, venind din partea unei persoane cu care n-am avut prea multe in comun pana acum si pe care (spre rusinea mea, in momentul de fata) am tratat-o cu insignifianta. “Total gresit!” pot sa spun acum cu toata certitudinea, deoarece viteza asta nebuneasca in care ne traim vietile are partile ei bune, dar principala ei parte negativa e ca ne lasa orbi. Nu mai avem timp sa vedem gesturi frumoase, nu mai avem timp sa plecam urechea spre cei ce ne apreciaza mai mult sau mai putin fatis. Si asta (ma) doare, in contextul in care vine din partea unei persoane (that would be me) ce considera si are pretentia sa spuna ca e diferita de ceilalti si uraste spiritul de turma!
   Oricine poate a simtit la un moment dat nevoia sa impresioneze intr-un fel sau altul pe o persoana anume, sa ii poata spune “hei, eu chiar exist, m-ai observat?!”, sa ii dovedeasca afectiunea si devotamentul (nu e vorba specific de relatii iubit/iubita), si poate multi au simtit gustul amar al ignorantei sau indiferentei. De asemenea, orgoliul nostru urias, egoist si zgarcit, ne cam sta in gat atunci cand gresim si trebuie sa ne recunoastem “infrangerea” in fata persoanei careia i-am gresit. “Sorry, seems to be the hardest word, after all!”…
   Cam asta e obiectul framantarii mele de ceva zile incoace, am ignorat o persoana ce a facut cam totul sa imi demonstreze amicitia si loialitatea ei, am gresit prin felul cum am tratat-o pana acum si am tot dat-o la o parte din lista celor pe care ii socotesc “prieteni” (oare cati sunt cei care merita cu adevarat acest titlu?).
   M-am tot plafonat de-a lungul timpului sa impresionez si eu pe o persoana sau alta fata de care credeam ca ar fi fost “cool” sa mi-o “trag” de amic/amica. In cele din urma, inteleg… nu sunt prietenii adevarati cei pe care i-ai dori tu, ci cei pe care viata ti-i ofera si ti-i testeaza de-a lungul timpului… in majoritatea cazurilor, cel putin. Si daca ceva nu se merita cu adevarat, atunci ar fi sa insisti sa impresionezi pe cineva ce nu iti intoarce favorul (cu siguranta *NU* vorbesc din proprie experienta *ehm, ehm*).
   So, once again, caut ceea ce am nevoie acolo unde nu trebuie. No big deal, n-a fost nici prima si cu siguranta nici ultima data cand am sa fac asta. Ma simt usurata. Si ma bucur doar de un singur lucru. Uneori, ma opresc din nebunia asta de viata pusa pe “fast forward” si traiesc momente de luciditate de metal, ce doare.
Multumesc acelei “cineva” ce mi-a oferit un lucru mic, dar la care tinea cu toata fiinta. Si imi cer iertare!